Pectinidele sunt printre puținele bivalve care înoată, cu motivația principală de a scăpa de prădătorii lor. Înotul angajează mușchiul adductor mare pentru a închide supapele, ligamentul balamalei pentru a le deschide după relaxarea musculară și mantaua musculară pentru a direcționa jeturile. În acest capitol, sunt analizate impactul caracteristicilor cochiliei asupra înotului scoicii, biomecanica înotului, proprietățile ligamentelor, observațiile înotului în natură, observațiile vizuale ale răspunsurilor de evadare în laborator, examinările fiziologice ale performanței răspunsului la evadare și mecanismele biochimice care susțin înotul. Înotul este, în general, o activitate de explozie, cu distanțe maxime de <30 m pe meci de înot. Majoritatea scoicilor își închid supapele odată obosiți. Morfologia cochiliei și caracteristicile habitatului ajută la prezicerea capacității de înot, pectinidele adulte folosind o serie de strategii de la alunecare la cimentare. În timp ce observațiile vizuale arată doar acțiunea mușchiului aductor fazic, măsurătorile forței dezvăluie activitatea mușchilor aductori fazici și tonici. Utilizarea acestor mușchi variază în funcție de strategia de înot, iar scoicile pot depăși limitările morfologiei cochiliei prin adaptarea modelului lor de contracție musculară. Astfel, cele mai mari rate inițiale de contracție fazică sunt obținute de speciile cu morfologii nefavorabile ale cochiliei, în timp ce speciile care planează fac contracții fazice în mod regulat timp de câteva minute. Mușchiul Tonic este activ în timpul răspunsurilor de evadare în diferite moduri, unele specii făcând contracții tonice scurte după fiecare contracție fazică, iar altele folosind doar contracții tonice spre sfârșitul răspunsurilor lor de evadare. Pentru a înota, scoicile se bazează pe generarea ATP din fosfoarginină urmată de glicoliza care generează octopină ca produs final anaerob. Nivelurile musculare de fosfoarginină și activitățile enzimelor glicolitice variază între specii, urmând modele de utilizare musculară în timpul răspunsurilor de evadare. Metabolismul Aerobic intră în joc în timpul recuperării de la exerciții exhaustive și poate crește absorbția de oxigen a organismului de 12 ori. Acest efort aerobic intens conduce performanța de evadare repetată pentru a fi mai susceptibilă la starea energetică decât performanța inițială de evadare. Investițiile Reproductive, schimbările ontogenetice, hipoxia, mediul de creștere, practicile de acvacultură și o serie de condiții de mediu modifică răspunsurile de evadare, cu efecte deosebit de marcate asupra performanței de evadare repetată. În ciuda impactului acestor factori biotici și abiotici asupra performanței înotului, diferențele inter-specifice în modelele de utilizare a mușchilor, capacitățile metabolice musculare, morfologia musculară și forma cochiliei indică co-evoluția caracteristicilor cochiliei și mușchilor pentru a susține înotul. Pot exista soluții Multiple pentru a facilita înotul în acest grup filogenetic divers.