între Turcia și Austria

între secolele 14 și 18 Principatele Române din Moldova și Valahia au evoluat ca parte a lumii religioase și culturale Ortodoxe Orientale: loialitatea lor ecleziastică era față de Patriarhia Constantinopolului; prinții lor au imitat împărații bizantini și și-au extras legea scrisă din codurile bizantine; economia lor era agrară și societatea lor rurală; iar arta și literatura lor au urmat tiparele religioase și didactice orientale. Cu toate acestea, Românii aveau și calități care îi deosebeau de vecinii lor și îi atrăgeau spre vest: vorbeau o limbă derivată din latină și îi recunoșteau pe romani ca strămoși.

aproape patru secole de dominație turcească otomană între secolele 15 și 19 au întărit atașamentul românilor față de Est. Cu greu Principatele au obținut independența decât au fost forțate să se confrunte cu avansul neobosit al armatelor otomane în sud-estul Europei. Recunoscând suzeranitatea sultanului și plătindu-i tribut anual, Românii au evitat încorporarea directă în Imperiul Otoman. Românii și-au păstrat astfel instituțiile politice, legile și structura socială și au evitat o așezare masivă a musulmanilor pe pământul lor.

autonomia principatelor nu a fost serios compromisă până la începutul secolului al 18-lea. Prinții și-au continuat propria politică externă (deși o astfel de acțiune le-a încălcat statutul formal de vasal) și chiar s-au alăturat coalițiilor anti-turce pentru a arunca dominația otomană. Domnia lui Mihai Viteazul din țara Românească (1593-1601) a marcat punctul culminant al autonomiei românești. Pentru a ajuta la alungarea otomanilor din Europa, Mihail a aderat la Liga Sfântă a puterilor europene și la papalitate; astfel și-a recăpătat independența deplină și chiar a unit Moldova și Transilvania sub conducerea sa. Dar destrămarea coaliției a pus capăt scurtului său succes, deoarece românii erau prea depășiți numeric pentru a sta singuri împotriva otomanilor.cea mai grea povară a suzeranității otomane nu a fost politică, ci economică. Tributul a crescut constant, iar cererile pentru bunuri de toate felurile—cereale, oi și cherestea, furnizate la mai puțin de valoarea de piață—nu cunoșteau limite. Otomanii prețuiau în special grâul și, până la sfârșitul secolului al 16-lea, Constantinopolul devenise dependent de aprovizionarea Principatelor.dominația otomană a atins apogeul în secolul al 18-lea în timpul regimului fanariot. Principatele române erau acum bastioane militare vitale ale Imperiului, deoarece Rusia și monarhia habsburgică presau neîncetat împotriva frontierelor sale, iar oficialii otomani au decis să înlocuiască prinții nativi cu membri ai familiilor grecești sau elenizate din Districtul Fanar al Constantinopolului care își demonstraseră amplu loialitatea față de sultan. În consecință, autonomia Principatelor a fost redusă drastic, iar plata tributului și livrarea livrărilor au crescut precipitat. Influența greacă în biserică și în viața culturală s-a extins, în ciuda opoziției boierilor nativi (nobili) și a oamenilor Bisericii. Cu toate acestea, mulți dintre prinții fanarioți au fost conducători capabili și vizionari: ca prinț al țării Românești în 1746 și al Moldovei în 1749, Constantin Mavrocordat a abolit iobăgia, iar Alexandru Ipsilanti al țării Românești (a domnit 1774-82) a inițiat ample reforme administrative și juridice. Domnia luminată a lui Alexandru, de altfel, a coincis cu schimbări subtile în viața economică și socială și cu apariția unor noi aspirații spirituale și intelectuale care indicau Occidentul și reforma.