toponimie, studiu taxonomic al numelor de locuri, bazat pe informații etimologice, istorice și geografice. Un nume de loc este un cuvânt sau cuvinte folosite pentru a indica, denota sau identifica o localitate geografică, cum ar fi un oraș, un râu sau un munte. Toponimia împarte numele locurilor în două mari categorii: nume de locuire și nume de caracteristici. Un nume de locuință denotă o localitate populată sau locuită, cum ar fi o gospodărie, un sat sau un oraș și datează de obicei de la începuturile localității. Numele caracteristicilor se referă la caracteristicile naturale sau fizice ale peisajului și sunt împărțite în hidronime (caracteristici de apă), oronime (caracteristici de relief) și locuri de creștere a vegetației naturale (pajiști, poieni, plantații).

toponimia este preocupată de evoluția lingvistică (etimologia) numelor de locuri și de motivul din spatele numirii locului (aspecte istorice și geografice). Cu toate acestea, cea mai mare parte a toponimiei s-a concentrat pe studiul etimologic al numelor de locuire, neglijând adesea studiul numelor caracteristicilor și motivul din spatele numirii locului.

locuirea și numele caracteristicilor sunt fie generice, fie specifice, fie o combinație a celor două. Un nume generic se referă la o clasă de nume precum râu, munte sau oraș. Un nume specific servește la restricționarea sau modificarea semnificației numelui locului. Majoritatea limbilor lumii pot fi împărțite în două grupuri pe baza tendinței generale de a avea specificul fie precede, fie urmează genericul. În engleză, specificul este de obicei primul, în timp ce în franceză specificul urmează în general genericul. Influența altor limbi creează excepții de la această generalizare. Influența franceză și spaniolă a creat multe excepții de la tendința în limba engleză în Statele Unite de a avea primul specific. Acest lucru este cel mai evident în denumirea multor corpuri de apă mai mari, cum ar fi Lacul Superior, Lacul Michigan, sau Lacul Champlain, care au fost explorate și așezate pentru prima dată de francezi. Coloniștii englezi care migrează în aceste zone au acceptat Convenția de denumire franceză, dar din moment ce francezii nu au colonizat puternic zonele, multe dintre corpurile de apă mai mici din aceste regiuni au fost numite în conformitate cu Convenția engleză a specific first.

majoritatea studiilor toponimice s-au concentrat asupra aspectului specific al numelui locului. Forma adjectivală a specificului este tipul dominant de nume de loc în limba engleză. Numele de locuri prepoziționale utilizate într-un sens descriptiv sunt mai rare în engleză. Orașul Chicago este un exemplu de nume de loc prepozițional, dar în uz comun prepoziția și genericul sunt abandonate.

toponimia implică, de asemenea, studiul de nume de locuri în interiorul și între limbi. Studiile dintr-o limbă urmează de obicei trei ipoteze de bază: fiecare nume de loc are un sens, inclusiv nume de loc derivate din nume personale; numele de loc descriu site-ul și înregistrează unele dovezi ale ocupației sau proprietății umane; odată ce un nume de loc este stabilit sau înregistrat, dezvoltarea sa fonetică va fi paralelă cu dezvoltarea limbii.

studiul transferului de nume de loc dintr-o limbă în alta se realizează prin investigarea metodelor orale și scrise de comunicare a numelui de loc. Transferul fonetic este cel mai comun mijloc de transfer de nume de loc între limbi. Aceasta implică transferul vorbit al unui nume de loc dintr-o limbă în alta. Este necesară o cunoaștere redusă sau deloc a limbii din care provine numele locului. O persoană va asculta numele locului vorbit și apoi va reda fonetic numele locului în propria sa limbă, creând în cel mai bun caz o aproximare strânsă. Multe dintre primele nume de locuri coloniale din America de Nord au fost transferate din limbile indiene native în acest mod. Traducerea orală necesită cel puțin un anumit grad de bilingvism din partea ambelor părți care comunică numele locului. Traducerile numelor de locuri au avut loc de obicei cu nume de locuri mai importante sau cu caracteristici mari. Multe dintre numele mărilor lumii, de exemplu, au fost traduse din diferite limbi. Etimologia populară se bazează pe sunetul numelui locului și, prin urmare, este similară transferului fonetic. Etimologia populară apare atunci când sunetele unei limbi nu se vor converti cu ușurință la sunetele celei de-a doua limbi, ca în transferul fonetic. Transferul multor nume de locuri a avut loc între coloniștii francezi și englezi din America de Nord prin etimologie populară.dominația etimologiei în toponimie a limitat interesul pentru scris ca mijloc de transfer de nume de loc. Pe măsură ce tipărirea a devenit mai importantă de-a lungul anilor, numele locurilor au fost adoptate între țări și limbi direct din hărți prin transfer vizual. Odată ce numele a fost adoptat prin transfer vizual, a fost pronunțat în conformitate cu standardele limbii de adoptare.toponimia poate descoperi informații istorice importante despre un loc, cum ar fi perioada de timp în care a durat limba originală a locuitorilor, istoria așezărilor și dispersarea populației. Studiul locului-nume poate oferi, de asemenea, o perspectivă asupra schimbărilor religioase dintr-o zonă, cum ar fi convertirea la creștinism. Informații despre folclor, condițiile instituționale și condițiile sociale ale unui loc pot fi înțelese, de asemenea. Informațiile lingvistice precum cuvintele și numele personale, care nu sunt menționate în literatură, pot fi găsite și prin toponimie.