Use for Focalization

focalizarea este un concept valoros pentru proiectarea mediului narativ, deoarece facilitează examinarea și reflecția asupra articulării conflictelor dramatice, atât intra-caracter, ca agonie a conștiinței, cât și între personaje, ca luptă agonistă, precum și inversarea dramatică a focalizărilor de la un personaj la altul pentru a permite multi-perspectivalismul, o capacitate utilă în lumea noastră pluralistă și diversă.Modelul naratologic al lui Gerard Genette, prezentat la sfârșitul anilor 1960, în cifre, este responsabil pentru stabilirea conceptului de focalizare în studiile narative. Fludernik (2005: 40) sugerează că acest termen a înlocuit acum în mare măsură termenii tradiționali perspectivă și punct de vedere, dar relația dintre focalizare și punct de vedere este mai complicată decât simpla înlocuire.Niederhoff (2011) PROPUNE că focalizarea „poate fi definită ca o selecție sau restricție a informațiilor narative în raport cu experiența și cunoștințele naratorului, ale personajelor sau ale altor entități mai ipotetice din lumea povestirii.”În general, Genette se gândește la focalizare în termeni de cunoaștere și informație, definind-o ca o selecție de informații narative cu privire la ceea ce în mod tradițional se numea „omnisciență”. Ryan, Foote și Azaryahu (2016: 20) sugerează că diferența dintre punct de vedere și focalizare este că prima reprezintă o poziție spațială din care se observă o scenă, indiferent dacă această poziție este sau nu ocupată de cineva, în timp ce cea din urmă sugerează că scena este înscrisă în conștiința cuiva.

Genette face o distincție între focalizare și narator. Genette se referă la narator prin metafora gramaticală a vocii. Teoriile anterioare au analizat categorii precum naratorul la persoana întâi, omnisciența și perspectiva camerei sub un singur termen umbrelă, de obicei punct de vedere sau perspectivă. Genette a considerat că astfel de tratamente ale subiectului confundă două întrebări: aceea a cine este personajul al cărui punct de vedere orientează perspectiva narativă (‘cine vede?’), poziția din care pot fi văzute evenimentele narațiunii; și întrebarea foarte diferită despre cine este naratorul (‘cine vorbește?’), punctul din care se spune povestea. Un singur text poate conține mai multe puncte de vedere sau tipuri de focalizare în diferite momente ale narațiunii. În prezentarea unei narațiuni cititorilor, un autor poate folosi unul sau mai multe dintre cele trei puncte de vedere: prima, a doua și a treia persoană.

Genette distinge între focalizarea zero, pe de o parte, și o pereche de termeni care definesc puncte de vedere restrânse, focalizarea internă și externă, pe de altă parte. Cu focalizarea zero, naratorul autor este deasupra lumii acțiunii, privind în jos și este capabil să vadă în mintea personajelor, precum și să se deplaseze între diferitele locații în care are loc povestea (‘narator omniscient’). Această perspectivă este nerestricționată sau nelimitată în contrast cu limitările focalizării interne și externe. În cazul perspectivei interne, viziunea este limitată la cea a unui singur caracter; în cea a perspectivei externe la o viziune asupra lumii din exterior, care nu permite nicio perspectivă asupra funcționării interioare a minților oamenilor.

modelul Genetean este totuși inconsistent, susține Fludernik (2009), deoarece caracterul reflector este prezentat prin focalizarea internă, dar vede alte personaje sub restricțiile focalizării externe. Personajele reflectoare sau figurile reflectoare sunt așa numite, inițial de Henry James, deoarece ‘reflectă’ povestea cititorului, mai degrabă decât să le spună așa cum ar face-o un narator.

Bal, M. (1997). Naratologie: introducere în teoria narațiunii, ediția a 2-a. Toronto: Universitatea din Toronto Press.

Fludernik, M. (2009). Focalizarea, perspectiva, punctul de vedere. În: O Introducere în naratologie. Londra, Marea Britanie: Routledge, 36-39.